Un material semnat de arh. Patricia Sturzoiu, partener Quadratum Architecture, parte a campaniei de comunicare „Rezidențial: Remodelat”, prilejuită de cea de-a 8-a ediție Building HOME International Good Living Forum (19 mai 2026, București).
Locuirea colectivă din România se află într-un punct de tensiune. Pe de o parte, moștenirea apartamentului standardizat, pe de alta, nostalgia unei locuiri pierdute, asociată cu casa de la țară, cu exteriorul apropiat, cu viața care se desfășura dincolo de pereții interiori. Între aceste două repere s-a construit, fragmentat și adesea incoerent, felul în care locuim astăzi.
Apartamentul comunist nu a fost o anomalie, ci o formă firească a contextului socio-economic și politic al vremii. A produs un standard minim decent: lumină, igienă, eficiență, repetabilitate. O problemă pe care o observăm reprezintă efectele pe termen lung ale standardizării exacerbate. Locuința a fost redusă la unitate funcțională, iar spațiul comun a devenit un teritoriu neutru, lipsit de identitate și responsabilitate. Casa scării, curtea dintre blocuri, aleea nu mai aparțineau nimănui. În timp, această lipsă de apartenență s-a interiorizat.
De aici derivă o ruptură profundă a comunității urbane. Oamenii locuiesc înconjurați de vecini și totuși sunt singuri. Spațiul construit nu mai oferă tranziții: nu există loc pentru întâlniri informale, pentru priviri schimbate, pentru recunoaștere. Comparația cu societățile care au evoluat continuu în logica proprietății private este relevantă: acolo, spațiul din fața casei, casa scării, curtea comună sunt percepute ca extensii ale locuirii. În multe foste țări comuniste, interioarele sunt atent îngrijite, în timp ce spațiile comune rămân degradate. Nu din lipsă de estetică, ci din lipsă de control și identificare.
Această mentalitate persistă și astăzi. O vedem în orașe, dar și în noile dezvoltări rezidențiale: garduri opace către peisaje valoroase, curți interioare tratate ca spații reziduale, parcări sau simple zone de trecere. Exteriorul este perceput ca o limită, nu ca o resursă. Repetarea acestui tipar scade inevitabil așteptările. Când standardele sunt joase, rezultatele devin mediocre.
În proiectele noastre, am observat constant că mediul construit modelează comportamentul social. La Colina Lac, arhitectura a fost gândită deliberat pentru a crea spații semi-private și semi-publice: străzi fără garduri frontale, zone comune care invită la utilizare. Nu a fost un exercițiu de formă, ci unul de comportament. Comunitatea a apărut natural, pentru că spațiul a permis-o. Copiii se joacă împreună, vecinii se cunosc, iar grija pentru spațiul comun devine firească.
Discuția despre fondul construit existent este lungă și complexă. Intervențiile asupra blocurilor sunt costisitoare și logistic dificile, iar reabilitarea energetică arată deja limitele acestor procese. Poate că una dintre primele direcții realiste este tocmai regândirea spațiilor din afara apartamentelor. Curțile, casele scării, traseele comune pot deveni infrastructuri sociale, capabile să reducă singurătatea și să schimbe radical calitatea locuirii, chiar și fără transformări majore ale interiorului.
Astăzi vorbim tot mai mult despre aer proaspăt, ventilație, sănătate. Este un pas necesar. Dar adevărata remodelare a rezidențialului va începe atunci când locuirea va fi gândită din nou ca relație: între oameni, între interior și exterior, între privat și comun. Fără această schimbare de paradigmă, vom continua să locuim corect, dar incomplet.
